Sfantul Ioan Damaschin

ˇ Trebuie sa se stie ca omul fiind indoit, adica constand din suflet si din trup, indoite are si simturile si virtutile acestora. Si cinci sunt ale sufletului si cinci ale trupului. Simturile sufletesti, pe care inteleptii le numesc si puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, parerea, inchipuirea si simtirea; iar cele trupesti: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul. Din aceasta pricina indoite sunt si virtutile lor; indoite si pacatele. Incat e cu trebuinta ca tot omul sa stie limpede cate sunt virtutile sufletesti si cate cele trupesti; si care sunt, iarasi, patimile sufletesti si care cele trupesti. Virtuti sufletesti zicem ca sunt mai intai aceste patru cele mai generale, care sunt: barbatia, prudenta, cumpatarea si dreptatea. Din acestea se nasc virtutile sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, smerenia, blandetea, indelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea, nemanierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea, simplitatea, netulburarea, neinfumurarea, nemandria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea, neintristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta bunurilor viitoare, dorul dupa Imparatia lui Dumnezeu, poftirea infierii. Iar virtuti trupesti, mai bine zis unelte ale virtutilor, care se nasc intru cunostinta si dupa Dumnezeu si duc pe om afara de orice fatarie si dorinta de a placea oamenilor, la inaintarea in smerenie si nepatimire, sunt acestea: infranarea, postea, postul, foametea, setea, privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor, neimbierea, multumirea cu o singura haina, mancarea uscata, mancarea tarzie, mancarea putina, bautura de apa, culcarea pe pamant, saracia, neaverea, austeritatea, neimpodobirea, neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neisirea din casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor de trebuinta prin lucrul mainilor, toata reaua patimire si nevointa trupeasca si alte asemenea. Toate acestea sunt cat se poate de necesare si de folositoare cand trupul e sanatos si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, intrucat sfanta smerenie si rugaciune intregesc toate. Dar acum trebuie sa vorbim si despre pacatele sufletesti si trupesti, adica despre patimi. Patimi sufletesti sunt acestea: uitarea, nepasarea si nestiinta. Cand ochiul sufletului, sau mintea, e intunecat de acestea trei, e luat apoi in stapanire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinta stramba sau toata erezia, blasfemia, iutimea, mania, amaraciunea, infurierea napraznica, ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osandirea, intristarea fara temei, frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava desarta, mandria, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de materie, impatimirea, afectiunea pentru cele pamantesti, trandavia, micimea de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea, parerea de sine, trufia, ingamfarea, iubirea de stapanire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, inselaciunea, ironia, duplicitatea, invoirea cu pacatele partii patimase si gandirea deasa la ele, ratacirea gandurilor, iubirea de sine, care e maica si radacina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua naravire si rautatea. Iar patimi trupesti sunt: lacomia pantecelui, nesaturarea, desfatarea, betia, mancarea pe ascuns, iubirea de placeri felurite, curvia, preacurvia, desfraul, necuratia, amestecarea sangelui (incestul), stricarea pruncilor, impreunarea cu dobitoacele, poftele rele si toate patimile urate si potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hotia, uciderea, orice molesie trupeasca si bucurie de voile trupului mai ales cand trupul e sanatos, ghicirile, descantecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, usuratatea, moliciunile, infrumusetarile, vopsirea fetei, pierderea vremii, umblarea fara rost, jocurile de noroc, reaua si patimasa intrebuintare a lucrurilor dulci ale lumii, viata iubitoare de trup, care, ingrosand mintea, o face pamanteasca si dobitoceasca si nu o lasa niciodata sa tinda spre Dumnezeu si spre lucrarea virtutilor. Iar radacinile tuturor patimilor acestora si, cum ar zice cineva, cele dintai pricini ale lor sunt: iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se naste tot raul. Dar nu savarseste omul nici un pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau in stapanire mai intai acesti uriasi puternici, cum zice preainteleptul intre asceti Marcu, adica uitarea, nepasarea si nestiinta. Iar pe acestea le naste placerea, odihna, iubirea slavei de la oameni si imprastierea. Dar pricina cea dintai a tuturor acestora si asa zicand maica cea mai rea a lor este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea nerationala de trup si alipirea patimasa de el,iar imprastierea si molesirea mintii, impreuna cu alunecarea la glume si la vorbe de rusine, pricinuiesc multe rele si caderi, ca si indrazneala si rasul. Dar inainte de toate acestea, trebuie sa stim ca iubirea patimasa de multe este de multe feluri si de multe forme, si multe sunt placerile care amagesc sufletul, cand nu se intareste prin trezvie intru frica de Dumnezeu si in dragoste de Hristos, ingrijindu-se de lucrarea virtutilor. Caci se ivesc nenumarate placeri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avutiei, ale dezmierdarii, ale slavei, ale nepasarii, ale maniei, ale stapanirii, ale iubirii de argint, ale zgarceniei. Toate se infatiseaza amagitor cu aratari stralucite si placute, in stare sa atraga pe cei vrajiti de ele, care nu iubesc cu putere virtutea si nu rabda asprimea ei. Caci aproape toata afectiunea pamanteasca si impatimirea de ceva din cele materiale naste placere si desfatare in cel impatimit si innebuneste si vatama in chip patimas partea poftitoare a sufletului, intrucat supune pe cel biruit iutimii, maniei, a sufletului, intrucat supune pe cel biruit iutimii, maniei, intristarii si tinerii minte a raului, cand e lipsit de ceea ce doreste. Iar daca impreuna cu impatimirea mai stapaneste pe om si o mica obisnuinta, il face pe cel stapanit de ea sa fie dus, pe nesimtite, pana la capatul acestei impatimiri nerationale, pentru placerea ascunsa in ea. Caci placerea poftei e de multe feluri, cum s-a mai spus mai inainte, si nu se satisface numai prin curvie si prin alta desfatare trupeasca, ci si prin celelalte patimi, odata ce si neprihanirea sta nu numai in oprirea de la curvie si de la celelalte placeri de sub pantece, ci si in instrainarea de celelalte placeri. De aceea desfranat este si iubitorul de avutii, iubitorul de argint si zgarcitul. Caci precum acela iubeste trupurile, asa si acesta avutiile; ba este cu atat mai desfranat acesta, cu cat nu are o asa de mare sila de la fire, care sa-l impinga. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevarat nu acela care nu poate stapani un cal naravas si anevoie de strunit, ci acela care nu-si poate supune pe unul bland si mai supus. Dar e vadit in tot felul ca pofta de avutii e de prisos si nu dupa fire, neavandu-si puterea intr-o sila a firii, ci in voia libera cea rea. De aceea nu are scuza cel ce pacatuieste lasandu-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie sa cunoastem limpede ca iubirea de placere nu se margineste numai la desfatare si la bucuria de trupuri, ci se arata in tot chipul si prin tot lucrul iubit de voia libera a sufletului si prin toata impatimirea. Dar ca sa fie cunoscute si mai limpede patimile dupa cele trei parti ale sufletului, am socotit sa adaugam pe scurt si acestea: sufletul se imparte in trei: in ratiune, iutime si pofta. Pacatele din ratiune sunt acestea: necredinta, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemultumirea, incuviintarile pacatelor care se ivesc din partea patimitoare. Iar tamaduirea si leacul acestor rele este credinta neindoioasa in Dumnezeu si in dogmele adevarate, neinselatoare si ortodoxe, cugetarea neincetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si neincetata si multumirea catre Dumnezeu. Pacatele iutimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompatimirea, pomenirea raului, pizma, uciderea si cugetarea necontenita la unele ca acestea. Iar tamaduirea si leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blandetea, iubirea de oameni, compatimirea, suferirea raului si singuratatea. Pacatele partii poftitoare sunt acestea: lacomia pantecelui, nesaturarea, betia, curvia, preacurvia, necuratia, desfranarea, iubirea de avutii, pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de placerile trupesti. Iar tamaduirea si leacul lor: postul, infranarea, reaua patimire, neaverea, impartirea averilor la saraci, dorinta bunurilor viitoare nemuritoare, dorul dupa Imparatia lui Dumnezeu si poftirea infierii. Dar trebuie sa punem si diagnoza gandurilor patimase, prin care se savarseste tot pacatul. Gandurile in care se cuprind toate pacatele sunt opt: al lacomiei pantecelui, al curviei, al iubirii de argint, al maniei, al intristarii, al trandaviei, al slavei desarte si al mandriei. Ca aceste opt ganduri sa ne tulbure sau ca sa nu staruiasca, sau ca sa starneasca patimile, sau ca sa nu le starneasca, atarna de noi. Altceva este adica momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva invoirea (consimtirea), care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea. Momeala este gandul adus simplu in minte de vrajmasul, ca de pilda: fa aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului si Dumnezeului nostru: ''Zi ca sa se faca pietrele acestea paini''. Aceasta, cum s-a spus, nu atarna de la noi. Insotirea este primirea gandului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voi noastre cu el. patima este deprinderea cu gandul strecurat de vrajmas, care se naste din insotire, si invartirea necontenita a cugetarii si a inchipuirii in jurul lui. Lupta este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a gandului patimas, fie prin invoire, cum zice Apostolul: ''Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; si acestia se impotrivesc unul altuia''. Luarea in robie este ducerea silnica si fara voie a inimii, stapanit de prejudecata si de o indelungata obisnuinta. Invoirea este consimtirea cu patima din gand. Iar lucrarea insasi implinirea cu fapta a gandului patimas incuviintat. Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput, sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data toate cele ce urmeaza. Lacomia pantecelui e stinsa prin infranare; curvia prin dorul dumnezeiesc si prin dorinta bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compatimirea celor saraci; mania prin dragostea fata de toti si prin bunatate; intristarea lumeasca prin bucuria duhovniceasca; trandavia prin rabdare, staruinta si multumire catre Dumnezeu; salva desarta prin lucrarea ascunsa a poruncilor si prin rugaciunea necontenita intru zdrobirea inimii; mandria prin aceea ca nu judecam si nu dispretuim pe nimeni, cum a facut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urma dintre toti.

ˇ Sufletul avand deci trei parti, precum s-a aratat mai inainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca in iutime este dragoste si iubire de oameni si in pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca in iutime este ura de oameni si in pofta desfranare, ratiunea este intunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, cand are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e inaltata catre fericita si Sfanta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, cand iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. In sfarsit pofta, cand a omorat patimile prin smerita cugetare, infranare si neavere, adica a omorat placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a intors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei isi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre castigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obarsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, isi intuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.

ˇ De fapt fiecare se indeletniceste cu vreuna din aceste virtuti in parte. De pilda unul savarseste milostenie o vreme oarecare. Dar indeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales cand nu savarseste bine si in chip placut de Dumnezeu ceea ce savarseste. Caci nici binele nu e bine, cand nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat cand nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci cand mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se intampla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac in scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra intr-o casa de desfrau, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a indeletnicit cu milostenia, nici infranat cel care a facut la fel cu infranarea, ci cel ce s-a indeletnicit cat mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decat toate virtutile este dreapta socoteala, care e imparateasa si virtutea virtutilor. Precum iarasi in cazul celor dimpotriva nu numim desfranat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data in vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramane neindreptat. Pe langa cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales acesta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce ravnesc sa dobandeasca virtutea si se sarguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cat e sufletul neasemanat mai bun decat trupul, si mai distins si mai cinstit in lume si foarte insemnate privinte, cu atat sunt si virtutile sufletesti mai bune decat cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti. Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti in ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru il uita multi, fara sa stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricat sunt de urate la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atata durere celor ce staruiesc in ele fara sa se indrepte, in comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osanda vesnica randuita acelora pe cei stapaniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de invartosare si de iubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea.

ˇ Numai omul, aceasta vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate ''dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu'', pentru demnitatea mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul, nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru insusirea de stapanitor, nascator de prunci si ziditor. Iar ''dupa asemanare'' este pentru ratiunea virtutii si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica fata de cei din neamul omenesc, pentru indurarea, mila si dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora. ''Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru cel ceresc milostiv este''. ''Dupa chipul'' il are orice om, caci Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar ''dupa asemanarea'' o au foarte putini si numai cei virtuosi, sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu in bunatate, pe cat e cu putinta oamenilor.

Superba :D

Behind

Melodie foarte sensibila si emotionanta :X

Melodie extraordinara,minunata : X :D